În locul unei construcţii anterioare de sec. al XIV-lea, care nu a fost încă identificată s-a construit în sec. al XV-lea o nouă biserică. În jurul anului 1500 are loc etapa de fortificare, în urma căreia ansamblul capătă aspectul de cetate bisericească de astăzi. Corul a fost reconstruit ca turn cu trei caturi de apărare din cărămidă şi ziduri de 1,5m grosime. Al patrulea cat al corului, ieşit în consolă, sprijină pe arce construite între contraforţi şi are parapetul relizat în tehnica fachwerk. Peste navă s-a ridicat un cat de apărare, iar intrările de nord şi sud au fost prevăzute cu sisteme defensive. Turnul clopotniţă este o apariţie impresionantă datorită numeroaselor şi variatelor sisteme defensive. Ansamblul a fost înconjurat cu zid prevăzut cu drum de strajă pe arce de cărămidă, două bastioane şi un turn, precum şi turn de poartă protejat cu hersă (grilaj culisant din lemn întărit cu fier).
La interior se păstrează o strană datată 1528, realizată în perioada de trecere de la gotic la Renaştere. Picturile altarului din 1779 sunt opera lui Stephan Folbarth din Sighişoara.
Așezarea
Denumirea săsească a satului provine din dialectul limbii germane centrale, fiind compusă din cuvintele „Urm“ (şarpe) şi „Loh“ (pădure), însemnând astfel „Pădurea Şerpilor“. Motivul unui nume atât de straniu rămâne un mister, cert este însă faptul că localitatea se mândreşte cu una dintre cele mai falnice şi mai mari biserici fortificate. Datorită valorii arhitectonice şi sistemului de fortificaţie conservat aproape în întregime, clădirea a fost înscrisă în 1999 pe Lista Patrimoniul Mondial UNESCO. Imaginea acestui tezaur petrificat este atât de impunătoare, încât vizitatorul nu poate să nu fie surprins de măiestria celor ce l-au construit. Istoricul de artă G. Oprescu admiră dragostea de libertate şi simţul artistic al creatorilor bisericilor fortificate în Transilvania: “Căci aceste monumente nu au fost construite de împăraţi, de nobili sau de experţi, ci de nişte “simpli” săteni, al căror efort titanic a asigurat nu doar supravieţuirea lor în acele timpuri întunecate, ci mai mult, a garantat dăinuirea atemporală a propriei culturi.”
